Lighioană

 Etimologiile
cuvintelor sunt incursiuni in istoria nu doar a limbii române
cât
a istoriei neamului românesc.
Ceva ce ne arată
devenirea noastră
ca popor in jurul a ceva ce ne-a menținut integritatea: limba română.

In
Duminica a XXIII am ascultat predica vindecării
demonizatului din ținutul Gherghesenilor. Desigur exista multe
exegeze, explicații și predici pe acest text din Sfânta
Evanghelie după Luca
. Ceea ce mi-a atras atenția este paragraful ( Luca 8, 30) :

„Şi
l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis:
Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.
„

Si
mi-a atras atenția deoarece in „Cuvintele de invătătură”
ale Diaconului Coresi ( 1581) acest paragraf apare astfel :

<<
Intrebă
elu Isusu, grăi:”ce
ti-e numele?” Elu zise: „Legheonu” ( că
draci multi intrase intru elu). >>

Legiunea
din Biblia modernă
apare in anul 1581 ca fiind „legheonu”.
Oarecum mai apropiat de modernul „lighioană”.

Dar și Legiunea romană
apărea
in conștiința iudeilor sub ocupația romană
ca fiind o putere malefică,
oprimatoare, o lighioană
care ii tinea sub control.

Mergând in zilele noastre găsim
câteva explicații pentru „lighioană”

LIGHIOÁNĂ,
lighioane, s. f. 1. Animal (sălbatic). ♦ Spec. Pasăre de curte;
orătanie. ♦ Spec. Insectă, gâză (vătămătoare). 2. Fig.
Epitet dat unui om de nimic; mișel. ♦ Calificativ glumeț dat unui
copil sau unui om matur. [Var.: lighioáie s. f.] – Din sl.
legeonŭ.
sursa:
DEX ’09 (2009)

lighioană
sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 60 / V: (reg) ~aie, ~on sm, ligioaie,
ligi~ / Pl: ~ne și (pop) ~oni / E: slv лєгєонъ] 1-2 (Adesea
cu determinări prt sau dep) Animal (sălbatic) Si: babă, dihanie,
fiară. 3-4 (Spc) Insectă (dăunătoare). 5 (Spc; mpl) Vietate care
trăiește pe lângă casa omului. 6 (Spc; mpl) Pasăre. 7 Om
ticălos. 8 Om străin. 9 (Gmț) Apelativ pentru un copil sau, rar,
pentru un om matur.
sursa:
MDA2 (2010)

In
ambele se face o vagă
referire la proveniența din slavona
veche a cuvântului.

Erorile
de interpretare par a fi susținute incă
din anul 1927 unde găsim,
in „Dacoromanie – buletinul „Muzeului Limbei Române”
condus de Sextil Puscariu, anul IV, partea 2, paginile 828-829, o
posibilă explicație etimologică
( formulată
de filologul Vasile Bogrea):

Din
păcate explicațiile îmi par eronate. Si forțate. 

Drumul
corect al cuvântului
pare a fi :

Legiune
(romană)
– Legiune (diavolească)–
Legheonu ( Coresi) – Lighioană
(laic) si revenirea la „Legiune” in forma biblică
modernă.

Aștept să
fiu contrazis.