Când cercul devine semilună
Există gesturi politice atât de mici încât trec drept design grafic. Și există tocmai de aceea gesturi politice primejdioase: pentru că sunt suficient de mici încât nimeni să nu mai considere necesar să le observe.
Priviți imaginea.

Cele douăsprezece stele ale Europei — concepute ca un cerc, ca imagine a unității, continuității și egalității — au fost desprinse din propria lor geometrie și împinse într-o arcadă care reproduce, fără prea multă subtilitate, forma semilunii. În centrul compoziției rămân semiluna și steaua Turciei. În jurul lor, Europa pare să se curbeze.
Nu discut aici despre islam. Cu atât mai puțin despre musulmani. Europa este și trebuie să rămână suficient de sigură pe sine încât să poată primi între cetățenii ei creștini, musulmani, evrei, atei și oameni de orice convingere fără să considere diversitatea o amenințare.
Problema este alta.
Problema începe în clipa în care simbolurile unei civilizații devin atât de lipsite de apărare încât pot fi redesenate după necesitățile simbolice ale oricărui interlocutor diplomatic, iar instituțiile europene privesc acest lucru cu indiferența politicoasă rezervată unui detaliu de protocol.
Steagul european nu este un set de doisprezece abțibilduri galbene care pot fi mutate după gustul graficianului. Cercul este chiar mesajul.
A-l transforma în arc nu înseamnă doar a muta niște stele. Înseamnă a modifica propoziția simbolică.
Și aici apare ironia.
Europa contemporană repetă aproape obsesiv cuvinte precum „valori”, „identitate europeană”, „patrimoniu comun”, „stat de drept” și „principii fundamentale”. Dar atunci când aceste lucruri trebuie apărate nu într-un tratat de două sute de pagini, ci într-un centimetru pătrat de imagine, curajul instituțional pare uneori să se evapore.
Este greu să nu vezi în această compoziție o involuntară alegorie a raportului dintre Europa și propria sa memorie.
Semiluna rămâne semilună.
Steaua rămâne stea.
Doar Europa își schimbă forma.
Și poate că aceasta este adevărata problemă europeană a timpului nostru: nu existența unor civilizații în jurul nostru și nici faptul că ele își afirmă simbolurile. Este perfect legitim să o facă.
Problema este incapacitatea noastră crescândă de a le afirma pe ale noastre.
Europa nu s-a născut în vid. Oricât ar incomoda uneori discursul birocratic contemporan, ea poartă strat peste strat de memorie greacă, romană, creștină, iudaică, iluministă și umanistă. Catedralele, universitățile medievale, dreptul roman, filosofia greacă, Reforma, Renașterea și Iluminismul nu sunt accidente turistice întâlnite pe drumul spre Bruxelles. Sunt componente ale genealogiei europene. Europa este Lumina lumii.
A recunoaște această genealogie nu înseamnă a cere o Europă confesională.
Înseamnă doar a refuza o Europă amnezică.
Există o formă stranie de provincialism occidental care consideră rafinament faptul de a-ți minimaliza propriile simboluri, în timp ce tratează afirmarea simbolurilor celorlalți drept manifestare legitimă de identitate culturală. O civilizație matură ar trebui să fie capabilă să facă ambele lucruri simultan: să respecte simbolul celuilalt și să nu-și rușineze propriul simbol.
Adevărata toleranță nu cere sinucidere simbolică.
Dimpotrivă: numai oamenii care știu cine sunt pot întâlni cu adevărat oameni care știu cine sunt.
De aceea fotografia este mai interesantă decât pare. Nu pentru că ar demonstra existența vreunui complot și nici pentru că douăsprezece stele așezate într-un arc ar putea schimba destinul continentului.
Ci pentru că imaginile au uneori talentul crud de a rezuma epoci întregi.
Într-o singură emblemă vedem un stat care își păstrează intact simbolul istoric și o Europă ale cărei stele pot fi rearanjate pentru a se adapta compoziției.
Turcia nu trebuie condamnată pentru că își afirmă identitatea.
Întrebarea incomodă trebuie adresată Europei: de ce ni se pare atât de firesc ca tocmai identitatea europeană să fie partea negociabilă a imaginii?
Iar dacă răspunsul este că „nu este decât un logo”, atunci poate tocmai aceasta este problema.
Civilizațiile nu dispar întotdeauna când le sunt dărâmate zidurile.
Uneori încep să dispară atunci când propriile lor simboluri nu mai înseamnă suficient de mult pentru ca cineva să protesteze atunci când sunt redesenate.