Astăzi este Ziua Mondială a Profesorului.
O zi instituită pentru a celebra munca profesorilor, rolul lor în formarea intelectuală a societății și demnitatea unei profesii fără de care orice discurs despre progres rămâne simplă retorică.
În România, am găsit însă o formă foarte rafinată de omagiu: suspendăm cursurile.
Cu alte cuvinte, celebrăm profesorul eliminând, pentru o zi, exact cadrul în care profesorul își exercită profesia.
Este o logică aproape impecabilă în absurdul ei administrativ.
De Ziua Medicului, presupun că am putea închide spitalele.
De Ziua Justiției, instanțele.
De Ziua Constructorului, șantierele.
Ar fi fost, poate, prea banal să marcăm această zi printr-o lecție memorabilă, printr-o dezbatere despre educație, prin invitarea unui profesor remarcabil, printr-o reflecție reală asupra autorității intelectuale, meritului și responsabilității.
Am preferat soluția mai simplă: absența.
Și poate că tocmai aici este, involuntar, simbolul cel mai exact al raportului nostru contemporan cu educația: o invocăm solemn, o celebrăm festiv și, când vine momentul concret al întâlnirii cu ea, îi dăm liber.
La mulți ani profesorilor.
Educația revine mâine.