Eroziune constanta

Viata este mai mult si mai putin decat
plictisul, cu toate ca in el si prin el deslusim cat pretuieste ea. Odata ce
plictisul se insinueaza in noi si cadem sub invizibila lui stapanire, totul
pare neinsemnat pe langa el. Am putea spune acelasi lucru despre durere. Cu
siguranta. Durerea insa e localizata, in vreme ce plictisul evoca un erou fara
un loc anume, fara suport, fara nimic – afara de acest nimic, neidentificabil,
care ne roade. Eroziune pura, al carei efect este imperceptibil si care ne
preschimba-ncet intr-o ruina pe care ceilalti n-o percep, intr-o ruina pe care
aproape ca n-o percem nici noi insine.