Sfârsitul istoriei.

Plecând de la tezele hegeliene ale sfârșitului Istoriei și al Omului se discută cu sfială despre lumea de astăzi, post-istorică. Istoria a murit alături de Filosofie ? Realitatea imediată ar spune că da. Omul s-a eliberat de schimbarea principiilor prin renunțarea treptată la ele și alunecare în natural. In Animal natural plecând din Homo faber/ creator de realitate.
Problema sfârșitului istoriei este însă plăcut explicată de Kojeve. 

„Dispariția Omului la sfârșitul istoriei nu este o catastrofă cosmică: lumea naturala rămâne ceea ce este din eternitate. Nu este nici o catastrofă biologică: omul rămâne în viata ca animal aflat în armonie cu Natura și cu Ființa dată. De dispărut, dispare Omul propriu-zis, respectiv Acțiunea de negare a datului și Greșeala sau, în general, Subiectul opus Obiectului. De fapt, sfârșitul Timpului uman sau al Istoriei, adică lichidarea definitivă a Omului propriu-zis și a Individului liber și istoric, semnifică pur și simplu încetarea Acțiunii în sensul tare al cuvântului. Ceea ce înseamnă practic : dispariția Filosofiei: de vreme ce Omul nu se mai schimbă în mod esențial, nu mai există motiv pentru schimbarea principiilor ( adevărate) ce stau la baza cunoașterii pe care o are despre Lume și despre sine. Tot restul însă poate rămâne la nesfârșit: arta, iubirea, jocul etc; pe scurt, tot ce-l face fericit. „
Kojeve (434-435)- „Introducere în lectura lui Hegel” nota de curs din 1938-1939