Consideratii asupra mărturisirii

Demult apusa filosofie a dreptului roman ( cel care a inspirat dreptul francez care, la rândul său a inspirat dreptul românesc ) avea o cu totul altă apreciere asupra mărturisirii. Cred că aceste considerații ar putea fi utile atât legiuitorilor contemporani cât și procurorilor.
” […] Si totuși, într-un anumit sens, ținta întregului proces este să genereze mărturisirea, care, încă din dreptul roman, are valoarea unei autocondamnări. Cel care a mărturisit, rostește un adagiu juridic, este deja judecat ( confessus pro iudicato ), iar echivalenta intre mărturisire și autocondamnare este afirmată fără rezerve de unul dintre cei mai de seamă juriști romani: cu alte cuvinte, cine mărturisește se condamnă pe sine ( quodammodo sua sententia damnatur).”
Giorgio Agamben – Nuditatea

Incurajarea contemporana a denunțului, autodenuntului, a delațiunii și a mărturisirii ca metode de scăpare/ salvare par doar niște recunoașteri ale incapacității sistemului juridic de a restabili adevarul și a aduce la lumina adevarul. Călcând în picioare însă principiile de baza la sistemului juridic,

Kafka : „Mărturisirea și minciuna înseamnă același lucru. Pentru a putea mărturisi, mințim.”
Cicero : ” Mărturisirea este respingătoare si primejdioasă” ( turpis et periculosa)
Proust : ” Nu mărturisiți niciodată .” ( N’avouez jamais )

PS : Menționez ca toate opiniile de mai sus ( proprii sau ale unor personalități demne de admirație ) sunt făcute în legătură cu „mărturisirea” în cadrul sistemului justiției / juridic.