Lupul si primele state organizate românești
În perioada medievala
apar primele formațiuni statale românești (conform Diplomei
Ioaniților considerata de foarte multi istorici unul din primele
izvoare istorice scrise clare): Tara Severinului, cnezatul lui Ioan,
cnezatul lui Farcaș, cnezatul lui Seneslau și cnezatul lui Litovoi
(restul teritoriului României de astăzi fiind denumit generic
Cumania).
Nu voi intra într-o
discuție despre aceste prime formațiuni ci ma gândesc la denumirea
cnezatului lui Farcaș. Nu, nu era maghiar. Caci nu astfel este
descris în Diploma ungara.
Dar în maghiară fárkás
înseamnă „lup”.
Potrivit istoricilor,
zona în care exista acest cnezat ar fi cuprins și Vâlcea.
Dar вълк /
vâlk = lup.
Cnezatul Lupului. În
tara Lupilor. Farcaș în Vâlcea.
Istoria merita
gândită.
“În încheierea
acestor observații, să spunem un cuvînt despre ceea ce s-ar putea
numi dimensiunea mitică a istoriei dacilor. Este semnificativ că
singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care
le-a ocupat şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul
roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui
Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi
de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al
acestei asimilări a fost naşterea poporului român. în perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest
popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor,
invaziilor, şi emigrărilor. Lupul a apărut pentru a treia oară pe
orizontul mitic al istoriei daco-romanilor şi a descendenţilor lor.
Într-adevăr principatele române au fost întemeiate în urma
marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor săi. Or,
mitul genealogic al genghis-hanizilor proclamă că strămoşul lor
era un Lup cenuşiu care a coborît din Cer şi s-a unit cu o
căprioară”.
De la Zalmoxis la
Genghis-Han – Mircea Eliade
VÎLC <sl. влзкъ
„lup”, folosit ca și Lupul în onomastica romînă cu aceeași
valoare mistică. 1. Vîlc (Moț); -u frecv.; -ul (C. Ștef). 2.2
Vîlca s.; Vlăca b. (Giur 90); Vîlcescul, (16 B VI 92). 3. Vîlcan
munt., 1494 (Rep D 168); mold. (Dm); – munte, sub infl. latinistă
scris Vulcan; -a ș. cu aceeași dublă grafie; Vlăcan (Giur 90);
Vîlcan/ul mare log. (16 B II 376); -a f. (AO XV 291); Vîlcăn/easa,
-ești ss. 4. Vîlcomir (17 B III 495), Vlăcomir, olt. (Sd VII 4; AO
VIII 292). 5. Scurtat: Vîlcomu t.(AO XIX 134). 6. Vîlcașin olt.(17
B III 200) cf. srb. Vukašin. 7. + -cea, Vîlcea, apare ca antroponim
dintru început, în toate marile regiuni: mold. (Dm; Ștef; 16 A I
593), ard. (Moț), munt. (Rel; 16 B II 377 etc.) și s-a putut forma
în domeniul limbii romîne din prenumele Vîlcu, împrumutat ca și
magh. Farcaș spre a înlocui pe „Lupu”, adăugîndu-i sufixul
cel mai productiv -ea sau -cea, ca în Cucea, Ducea, Marcea, Stîrcea,
din Cuc, Duca, Marcu, Stîrc și ca în multe alte cazuri. Județul
oltean purta un nume de persoană, cum se admite de obiciu, al
judelui din sec. XIII, ca și Mehedințul și Romanațul, care fără
motiv se scriu cu i final. Este posibil ca în unele cazuri, numele
să se fi primit gata format din slavă, de la vecini: Iorgu Iordan
(Loc. p.) îl derivă, în cazul acesta, din n. personal blg. Бълче
„lupușor” < влzкъ „lup”, citind pe Влzчa ( =
Vîlcea) (Rel. p. 175), solul lui Basarab III (1478 – 1482), iar E.
Petrovici (Studii lingv. IV 75, 80) consideră numele județului,
scris la 1329 sudstvo Bazчьскo „județul Vîlcii” ca adjectiv
posesiv slav feminin, cf. srb. vilča, blg. vălča „al lupului”.
7. bis. Vîlcea se mai scrie și Vlăca: Vlăcia, mold. 1438 (Sd VI
125); + -in(a): Vlăcina (16 A I 237). 8. Cu č > ț: Vîlțea b.
(C Ștef) și rotacizat: Vîrciu (Moț), dacă acesta n-are altă
origine. 9. Vîlciu, P., act.; -l t., canal la Dunăre. 10. Vălceiu
b. (Sur XXII), poate sub infl. dim. vălcel < subst. vălceá. 11.
Vălcioiul, D. (IO 176); Vîlcioiu, M. (Î Div). 12. + -oci: Vălcoci
b. (17 B I 383). 13. + suf. slav -ov: Vîlcov s., care a tradus pe
medievalul gr. Lykostomion „Gura Lupului”. 14. Vălcău s. 15.
Vulcuțiu ard., act. și Vulcești s. (BCI I) cu u < t, sub infl.
srb.-cr. Vuk. 16. Vîlceanul m. log. 1549 (D Gorj), n. de apart.
locală. II. Alte derivate. 1. + -san: Vîlcsan (Cat; Ștef; Div 59;
16 B 12) și Vlîcsan, probabil primit direct < blg. Bлъксан
(Miklosich); pentru echivalența acestuia cu Vîlcan avem cazul:
Vîlcasn Florev „al Florei”, zis și Vîlcan al Florii (Fior 82,
101, 120 ) și Vlăcsan Viorin (Div 59). 2. Forme rusești волк
„lup”: Volcineț s. și Volcinschi, mold. (Arh) 3. Din srb.-cr.
Vuk „lup”: a) Vuc b., olt (Tis); Vucoaia, Maria (17 B III 330) b)
Vucea olt. (17 B I 32, II 289, III 131; Hur 323); Vucia (Giur 339);
cu afer. prob., Ucea s. ard. c) Vuciu, D. act. d) forme originare
sîrb ești: Vucina b. (Tis; An C III 748); – pan (IO 260); Vucenic
și Vucetici (Arh).